Despre peron si om

De curand am avut onoarea sa deschid absolut intamplator paginile virtuale ale cartii lui Paler, "Viata pe un peron". Recunosc, nu l-am agreat pe Paler, in principal pentru ca era un chel cu o ipostaza usor ranita la adresa vietii, sau cel putin asa parea pe copertile lucioase ale cartilor. Cel mai tare ma temeam de privirea lui . Asta in principal pentru ca vedeam atat de multe.Daca ne-am fi intersectat intamplator la o discutie despre vreme, as fi ajuns sa il iubesc, iar dragostea de multe ori ma inhaiteaza si ma aduce in starea aceea de lehamite in care nu mai conteaza decat somnul.
E ciudat cum atomii Universului se aliniaza cu inima si incearca sa mi-o descoasa, sutura cu sutura pentru a intelege mai mult decat mastile de sticla care ne fac sa parem normali. Asa, intr-o zi obisnuita de primavara, l-am cunoscut cutalpa pe Paler, dar nu l-am inteles. In fata Universitatii, din spirit civic, am ridicat hartia, o hartie pe care calcasem in deliurl meu erotic si pe care am vrut sa o duc la cos. Era o pagina, rupta din carte, aceeasi carte pe care acum o diger cu greu, "Viata pe un peron". Contrar impulsurilor mele slabe vis-a-vis de modul in care destinul imi pune pe tava contexte, am studiat pagina, am pastrat-o dar n-am ales sa cumpar cartea. Si tocmai vorbind despre carti realizez ca sunt cea mai simpla coarda sensibila despre care pot sa vorbesc fara urmari imbecile. Ani mai tarziu am invatat de la Paler, ca ce se lipeste de tine, nu se mai scoate nici cu cea mai puternica acetona. De attfel, asa e menit sa fie, acum, maine sau peste zece ani sa intelegi cu greu care ti-e calea si cum te subjuga ADN-ul tau sa accepti inacceptabilul. Si acum stau aici, pe o podea rece, incercand sa mi adun gandurile si sa incetez a mai gandi ca Paler.
Mi-a ramas un rand in cap si ma gandesc ca poate prostia mea nu e o calitate. Altfel, as fi putut memora capitole intregi fara sa mi fie frica sa ma intorc la o idee si sa o rumeg la nesfarsit pe dansa. In cartea lui, stimabilul vorbeste despre asteptare si despre cum noi oamenii avem nevoie sa asteptam ceva in permanenta . Ma obsedeaza o intrebare, pe care , din pacate, acest om sublim nu mi-o poarte acorda. Si daca astept, corect, o fac, dar daca astept eronat? Sunt nopti intregi in care stiu ca nu am incetat sa astept, o fac cu ardoare, dar e oare sanatos sa astepti ziua de maine, la nesfarsit? Sa fie asta curiozitate sau nefercire?