Este o dupaamiaza linistita de sambata, orasul se zbate intre atonia iernatica si o noua incercare spre viata. A venit primavara, intre atatea bucati de gheata si paturi groase pe care le-am incolacit rand pe rand, iarna dupa iarna in jurul nostru. Ma simt ca o molie care nu mai are ce roade, pe care viata o sperie si ale carei aripi sunt distruse de lumina puternica a soarelui. Astfel de slabiciune ma izoleaza in casa, sub muntii inalti de vase, care ma privesc tacut si inteleg, ca e atat de greu sa schimbi detergentul, manusile si stilul de spalat.Am ramas singura incercand sa promovez schimbarea si sa o accept, am ramas singura...De la atatea asteptari care se indreapta spre mine ca niste sageti pline cu cloroform am obosit,sunt usor somnoroasa si confuza.Cum poti sa sper sa devin fluture, cand ..sunt alergica la flori? Doar vasele mai inteleg. Dar ,hei, viata continua si o face al naibii de perfid. Pana sa te prinzi despre ce este vorba, deja stai in vagon cu altcineva si incerci sa intelegi cum ai ajuns acolo, cum te-au dezbracat de sentimente si te-au aruncat in valul acela puternic de straini. Nu. nu voi plange. Sau poate voi plange putin, dupa draperii ,acolo la geam incercand sa fixez gratiile camerei mele si sa ies din inchisoarea asta meschina a monotoniei. Mi-e dor de ... si imi dau seama ca incercand curentul timpului cu degetul, am fost smulsa si purtata de o tornada in prezent, doar pentru ca am incetat sa cred pentru o clipa.Sunt 100% vinovata pentru ceea ce nu fac si pentru ceea ce nu spun si nu voi infatisa scuze, vesnica lista futila de scuze...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu