De maine am o viață

Timpul e greu, de cele mai multe ori, saloane pline, cabinete , locuri și în cele mai multe situații nimeni nu are nevoie de tine. Atunci începe lupta, se scoate telemobilul și se descarcă bateria, se regretă și se aduce aminte de ceas.. și stai și uită-te și incearcă să pari implicat. De un număr X, incredibil de mare de ori, am crezut că dorm, am tresărit și m-am pișcat. Lîngă mine era dracul sub chipul unui moș pervers fără dinți căruia i se zicea didactic, asistent Universitar la neurologie. Am crezut că și el este rodul unei imaginații bogat alimentate de droguri, dar nu, era real și asta pentru că mirosul inconfundabil de pipi și bătrînețe din saloane nu se poate visa, sau se poate, dar doar la psihiatrie! Dincolo de lupta sinistră de a întelege toți ciudații am ajuns la concluzia ca schizofrenia e mai simpatică. Mi-aș fi cumparat și eu o pungă pentru examenele practice de pe semestrul asta. Cel mai tare mi-aș fi dorit un Adrian Nastase.. că tot e în vogă. Nu sunt egoistă, l-aș fii împarțit sau barem m-aș fi gandit la ceva plăcut cînd profa V mi se adresa pe sub ochelari cu întrebari bobastice.
-Cum se pune pana?
-Pot să sun un prieten?
-Pe cine?
-Pe Isus sau pe Năstase, cum doriți.Tare aș vrea să le șoptiți și dumealor că nu știu nimic!
Dar viața, sub imperiul sistemului e tristă, dacă ești prost. În definitiv, nu te-a avertizat nimeni că te pregătești să te prostești ulterior, d-asta zic, că n-aș blama originalitatea nebunilor, barem sunt simpatici. Cît despre timp.. s-a cam crăpat sticla ecranului meu și Nastase tot numai vine ca să nu mai spun de vacanță.. cred că zace la morgă, îndrăgostită de Betmen. Ah Betmen... cine n-ar vrea unul, doar a făcut medicina, stă vis-a-vis de moarte și slavă cerului n-are frustrări. Picior peste picior, ar trebui să renunț la răutate, așa cum renunță unii să coboare după munți din motive de statură. Și cîtă vervă pentru faptul că țin bisturiul în mănă, dar cîtă bucurie pentru catedra lor care nu se termina in TERAPIE.
Limba peste limbă și am obținut în sfărsit conicitatea de aur a bontului, acum nu-mi mai ramane decat să inchid ochii și să aștept să se termine odată, să nu mai sprijin pereți și să mi amintesc că...timpul zboară cînd te distrezi