Unde se ajunge

Multi oameni au impresia ca cea mai buna solutie de a scrie o scrisoare de dragoste, una de adio sau efectiv una de plictiseala se realizeaza cu precizie nemteasca, in fata mesei de scris,
cu pixul in gura sorbind din ceasca cu Theraflu, incercand sa indesam termometrul in gaura
adanca a urechii pentru a contracara senzatia impulsiva de ipohondrism fugitiv. Complet fals.
Pentru cei care au inima, la fel de goala ca o casa boiereasca de pe strada , bulevardul sau
lacasul Victoriei, care isi dau intalniri arbitrare cu straini idioti care nu inteleg necesitatea unei
muzici clasice la umbra paharului de vin rosu, pentru acei idioti socialisti, mai flexibili ca sabia
lui Duncan Mc'load pagina se umple atunci cand nu vrei si cand nu cauti decat un bar simpatic
in care sa iti revezi prietenii. Atunci, pe acel drum, intr-o singura noapte, cinsprezece , douazeci
minute in ploaie, cu tocuri prea inalte pentru sangele meu metalic, jumatate pitipoanca jumatate
cersetoare, incercand sa ma sustrag ambitios de la darele trecutului , intalnesc in fata mea
fanta timpului inaccesibila si inabordabila. Pe o inaltime ce vizuala ce depaseste initiala perceptie
cu 9 cm de lemn gros, vopsit asezat in centrul talpii, nu vad decat prin perdeaua uda a baticului
meu care trebuia sa fie secsi Casa de pe Victoriei odata plina de cizmele mele oribile de cauciuc,
de paharele tale de vin imbacsite, de tine. Dupa ultima mea privire disperata , in negatia abundenta
a existentei mele, imi doresc sa imi sterg efectiv memoria ta. Daca ploaia ar fii acida, daca strada ar fii plina de spini, daca as pica intr-o prapastie, cu hematomul din cap tot crescand, as putea sa
te comprim intr-o arie in care sa nu mai fie necesara prezenta ta absenta si eu, tocurile si noaptea
asta ilara sa rasuflam usurati.