Special needs

Stau comfortabil in fata unui ecran laminat de aldehita precipitata.Caut in aceasta dedublare un semn al inefabilitatii, dar de douazeci si unul de ani ma vad la fel:doua urechi, o gura, un suflet, hiperactivitate, gene lungi care clipesc, zambet stramb si par destul de des.Blond, brunet, negru, albastru, roscat? Cate anotimpuri sa fi trecut prin culoarea mea? Sunt prins intr-o lume care se deplaseaza greu, in valuri si sper sa mi gasesc forta cu atatea cicatrici sa ies din pantecele acestui sarpe grosolan si de prost gust, zumzetul slab al egoismului concentrat, luna prea palida pentru a mai fi romantic.Cine sunt?
De ce plang, de ce rad ,de ce uneori ma simt nemuritoare si gasesc o fericire atat de labila in a-i vedea pe cei din jurul meu aruncand camasa asta ingusta a societatii de pe ei?
Pe o sa, undeva in praful innecacios al soselei port aceasta discutie nostima, eu si un kilogram de caise nespalate..Oare exista cineva acolo Sus care ne priveste si rade de imaturitatea fragila cu care intelegem lumea din jurul nostru? Motorul este in continuare la locul sau iar tot ceea ce se zareste in jurul meu pare a fi rupt dintr-un vis in care nici Flaubert nici Voltaire n-au apucat sa patrunda.Frana, cad si nu mi pasa.Incep sa cred ca sunt norocoasa ca pot sa ma bucur de fericire in aroma ei bruta pe un fundal caustic si dur.Verde in stanga, verde in dreapta si o mare intreaga de apa sezand si dansa la o mica sueta cu toate vietatile a caror psihologie subsumata nu poate depasi suma trairilor pe care un om le acumuleaza intr-o zi.
Totusi si sparti, ne descurcam bine.