E o dupa amiaza minunata care se zgribuleste ca un arici sa indeparteze toate grijile compromitatoare.Sunt doar eu si scaunul acesta gol, un geam si tot orasul in splendoarea poluarii sale.Suntem noi si restul lumii, iar spatiul mare din jur imi genereaza nesiguranta.Intre mine si tine nu mai exista suficient aer pentru a spune "imi pare rau" ,eu stau pe acest scaun si respir greu.
Timpul iti ofera sansa sa te autoevaluezi iar lucrul acesta ma oboseste.Intre mine si mine zace o eternitate adormita pe care nu o sa o inteleg decat daca deschid ochii.Numai sunt eu cel/cea ce vorbeste ci verdele scaunului din mine.Repecta afacerea asta cunplita pe care o semnam cu viata pentru capricii marunte si egosite care n-aduc nici o santisfactie.Tu,dragul meu scaun stii mai multe decat mine si cei o opt sute la fel.Momentan atitudinea si actiunea sunt singurii mei prieteni,origine,sens. Imi pare rau si as vrea sa intelegi ca nici eu nu ma inteleg,dar te port in gand si suflet pentru fiecare particula de praf care se ridica in vantul autobuzului si autobuzul se grabeste ,nu are timp. Ciudat insa cum un sarut inseamna o eternitate care nu se sterge.
-Trebuie sa plecam!
Am sa tin minte un obiect banal pentru ca el imi aduce in minte culegeri de probleme complicate,pe care nici eu nici tu nu le putem rezolva,poate doar viata...intr-o dupa amiaza la fel de placuta ca asta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu